Transilvania
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
|
Această pagină necesită o verificare. De verificat: corectitudinea modificărilor de la 5 ianuarie 2009: se pare că mai multe informaţii adăugate sunt păreri personale |
|
|
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secţiuni este disputat. Vă rugăm consultaţi părerile exprimate în pagina de discuţii. Vă rugăm nu ştergeţi eticheta până la rezolvarea disputei |
Transilvania (sau Ardealul; în maghiară Erdély, germană Siebenbürgen) este regiunea istorică din centrul României.
[modifică] Poziţia geografică. Terminologia
(Banatul, Crişana, Sătmar şi Maramureş în galben)
Transilvania cuprinde partea centrală a României, respectiv Depresiunea Transilvaniei şi versantele carpatice ce se înclină spre aceasta. Pe teritoriul Transilvaniei se află 11 judeţe: Alba, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureş, Sălaj şi Sibiu.
Noţiunea Transilvania are, sub aspect geografico-politic, două accepţiuni distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică, delimitată de Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi, la vest, de Carpaţii Occidentali (Munţii Apuseni). Această macrozonă a fost denumită în evul mediu Voievodatul Transilvaniei sau Transilvania voievodală („ţara de dincolo de pădure”), suprafaţa ei totală măsurând aproximativ 57.000 km².
Al doilea sens al denumirii se referă, prin extensie, de asemeni la Maramureş, Crişana, Sătmar, ţinut cunoscut şi sub denumirea Partium, adică „părţile” dinspre Ungaria, alăturate după mijlocul secolului al XVI-lea nucleului istoric de pe podişul transilvan, constituind împreună Principatul Transilvaniei (vezi titulatura principelui Transilvaniei: „princeps Transilvaniae, partium regni Hungariae dominus...”). Adică: judeţele (comitatele) Maramureş, Sălaj, Satu Mare, Bihor şi Arad. Suprafaţa regiunii Partium a fost chiar mai mare. De exemplu, potrivit tratatului de la Speyer (1571), din Partium făceau parte judeţele (comitatele) Maramureş, Bihor, Zărand, Solnocul de Mijloc, Crasna, provincia (ţara) Chioarului şi judeţele (comitatele) Arad şi Severin.
Uneori, Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând teritoriul românesc de la vest de Carpaţii Orientali şi nord de Carpaţii Meridionali, astfel incluzând şi Banatul. Caracterul fluctuant al conţinutului termenului se explică prin evoluţia complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca postromană până în timpurile moderne.
Suprafaţa totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş, însumează 100.293 km², care repreprezintă 42,1% din totalul suprafeţei României. Populaţia ce trăieşte în acest spaţiu numără 7.221.733 locuitori, cifră care reprezintă aproximativ o treime din cea a populaţiei României.
[modifică] Etimologia
Regionimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, atestat pentru anul 1075, este un cuvânt compus din termenii trans („peste”, „dincolo”) şi silva („pădure”) şi înseamnă "(teritoriul) de dincolo de pădure".
La începutul secolului XII, teritoriul era menţionat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”). În cronica Gesta ungarorum de la sfârşitul secolului al XII-lea a notarului regal P., zis Anonymus, este menţionat de asemeni sinonimul redat în textul latin prin forma erdeuelu (Erdeuelu), în maghiara modernă erdő elve.
Anonymus scrie în latină "Erdelw" în secolul XII-XIII
(Cap. 25 De prudentia tuhutj (Despre înţelepciunea lui Tuhutum): Dar mai sus-zisul Tuhutum, bărbat foarte înţelept, a trimis un bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca, umblând, să observe calitatea şi fertilitatea ţării şi ce fel ar fi locuitorii acesteia. Şi dacă ar fi posibil să poarte război cu aceştia. Căci Tuhutum voia să-şi câştige prin sine nume şi pământ. Cum spun bufonii noştri: toţi şi-au câştigat ţinuturi şi au primit nume bun. Ce să mai spun? În timp ce tatăl Ogmand, iscoada lui Tuhutum, examina, pe cale ocolită după obiceiul vulpesc, bunătatea şi fertilitatea pământului şi pe locuitorii acestuia, cât ţinteşte privirea omenească, i-a plăcut mai mult decât se poate spune şi s-a întors la stăpânul său în cea mai mare fugă. Care (Ogmand), pe când a venit la stăpânul său, i-a spus multe despre bunătatea acelei ţări. Că acea ţară este udată de cele mai bune fluvii, al căror nume şi utilitate le-a spus pe rând. Şi că în nisipul acestora se culege aur şi aurul acelei ţări este foarte bun. Şi în ce fel acolo se extrage sare şi sărături şi că locuitorii acelei ţări sunt mai neînsemnaţi din toată lumea. Pewntru că sunt blasi şi sclavi, pentru că nu au alte arme decât arcul şi săgeţile şi ducele acestora Geleou este mai puţin ferm şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu ar îndrăzni să stea împotriva curajului ungurilor, pentru că suferă multe vătămări din partea cumanilor şi picenaţilor (pecenegilor).)
Numeroşi cercetători interpretează ultra silvana şi Transilvania drept echivalente latineşti ale denumirii maghiare erdeuelu, adică erdő elve (v. mai jos). Anonymus face această menţiune o dată în capitolul 12, dedicat „Lodomeriei” şi „Galiţiei”, dar în contextul localizării geografice a ţării lui Menumorut şi a codrului Igfon. Citat (în ortografia latină din original):
(Terram vero que est inter Thisciam et silvam Igfon, que iacet ad Erdeuelu a fluvio Morus usque ad fluvium Zomus, preoccupavisset sibi dux Morout, cuius nepos dictus est ab Hungaris Menumorout, eo quod plures habebat amicas, et terram illam habitarent gentes Cozar qui dicuntur.)
Variantele cele mai vechi, medievale, din cronici şi texte oficiale, ale denumirii Transilvania sunt terra ultrasilvana sau terra ultra silvam. Spre exemplu, Anonymus, notarul regelui Béla, scrie în cronica sa: De terra ultra siluana (titlul cap. 24); Nam terram ultra siluanam posteritas tuhutum usque ad tempus sancti regis stephani habuerunt (în acelaşi capitol); cuius sanctus rex stephanus subiugauit sibi terram ultra siluanam (cap. 27, „De morte Gelu”). (V. mai jos şi Tonciulescu.)
Unii cercetători consideră varianta Ardeal din limba română a fi derivare maghiară, având drept caracteristică adaptarea întâlnită şi în alte nume proprii: Erdőd -> Ardud etc.
Cuvântul maghiar erdő înseamnă „pădure, codru” (din verbul maghiar de origine fino-ugrică ered = a izvorî; o derivare este eredet „origine, sorginte”). În textele medievale este atestat erdeuelu = erdő elő , interpretat în maghiara modernă ca erdőelv > erdő elve > erdő elő > Erdély „de dinaintea pădurii”, în contrast cu interpretarea „(de) dincolo de pădure”. (Având însă în vedere ortografia oscilantă a cronicii lui Anonymus, cât şi a celorlalţi autori medievali, interpretările sunt nesigure, deoarece „u” putea reprezenta pe latineşte deopotrivă literele (implicit sunetele): „u”, „v”, „ü”, „ö” scurt, „ő” lung.)
Regionimul german Siebenbürgen, echivalentul german al numelui "Transilvania", respectiv al lui Erdély, este un cuvânt compus din cuvintele sieben „şapte” şi Burg „cetate” (cu sufixare toponimică la plural); adică „şapte cetăţi”, şi anume: (Kronstadt, Schäßburg, Mediasch, Hermannstadt, Mühlbach, Bistritz şi Klausenburg).
Controversată este semnificaţia şi originea termenului românesc Ardeal, atestat documentar de regele hazar Iosif, care a trimis o scrisoare în jurul anului 960 rabinului de Córdoba Hasdai ibn Şaprut. Monarhul hazar menţiona „ţara Ardil” (în ebraică Ereţ Ardil, „ארדיל”), bogată în aur şi argint. Această menţiune a fost făcută în jurul anului 960. Varianta Ardeliu este atestată abia din anul 1432.
.
Alţi cercetători au adus în discuţie termeni de origine indoeuropeană derivaţi din tema *er(a)dh, din care ar proveni, printre altele, şi celticul Arduenna („pădure”). În sprijinul acestei ipoteze ar pleda prezenţa radicalului "ard" (cu sensul de „înălţime”) în toponimia europeană (Arda, Ardal, Ardistan, Ardiche, Ardennes, Ardelt, Ardilla etc.). În această ipoteză, Ardeal ar însemna „loc înalt şi păduros”.
Unii cercetători au propus o explicaţie bazându-se pe lexicul limbii sanscrite: har-deal (în ebraică, har „munte”), „Grădina Domnului”, ceea ce s-ar suprapune peste o tradiţie românească creştină străveche, şi anume aceea că Ardealul este „Grădina Maicii Domnului”. Dar aceasta ipoteză este foarte puţin plauzibilă.
S-a luat de asemeni în considerare faptul că ungurii (uniune tribală ce trăise mult timp în stepă= nu ar fi avut în vocabular cuvântul „pădure”, trebuind să-l împrumute de undeva (deşi vatra străveche, de pe ambii versanţi ai munţilor Urali, unde trăiesc şi astăzi populaţii ugrice, sunt împăduriţi). Totodată s-a constatat şi fenomenul lingvistic potrivit căruia, pentru cuvintele româneşti preluate de maghiari, "ea" se transformă în "é", iar „a” iniţial tinde să fie transcris „e”, potrivit sistemului fonetic maghiar.
Până în prezent, nici un lingvist nu a reuşit să dea o lămurire etimologică plauzibilă numelui "Erdély" decât prin erdő "pădure" cu adaosul sufixal -ély, acesta din urmă interpretat ca distorsionare a cuvântului elve. Totuşi, etimoanele nu sunt atestate altundeva în limba maghiară.
Problema etimologiei cuvântului "Ardeal" a fost tratată şi de Paul Lazăr Tonciulescu, în cartea sa Ardeal, pământ şi cuvânt românesc (Editura Miracol, Bucureşti, 2001, ISBN 9739315607). Autorul trece în revistă diversele teorii apărute de-a lungul timpului şi le evaluează sub toate aspectele. Tonciulescu scrie într-o notă de subsol (într-o altă carte) ataşată textului ediţiei îngrijite de el a cronicii lui Anonymus,Gesta ungarorum (care conţine şi textul original în facsimil):
În toate ediţiile lui Anonymus publicate, ultra siluam din originalul latin este reprodus ultrasiluana. Corect, avem adverbul ultra = „foarte” şi adjectivul siluana = „păduroasă”, deci „foarte păduroasă”. Ceea ce este foarte important constă în faptul că, pentru „ţara de dincolo de pădure”, aşa cum a fost tradusă până în prezent de toţi traducătorii, sintagma ultra siluana, L. Fejérpataky foloseşte, în traducerea în ungureşte, forma erdőntuli föld (erdő „pădure”, tuli [túli] „[de] dincolo” şi föld „ţară” [de fapt „pământ”], deci „ţara de dincolo de pădure”). Dar, dacă Erdély ar însemna „ţara de dincolo de pădure”, se pune întrebarea: de ce L. Fejérpataky nu foloseşte cuvântul Erdély pentru a traduce în ungureşte terra ultra siluana? Răspunsul este foarte simplu: pentru că terra ultra siluana nu se traduce în ungureşte cu „Erdély”. Apoi, terra ultra siluana se referă la ţara lui Gelou, care era la nord de Erdeuelu/Erdély, „Ardeal”.
De subliniat că traducerea lui ultrasiluana prin foarte păduroasă este unică în literatură, aşa recunoaşte însuşi Tonciulescu. Mai mult, ea contravine sensului adverbului latin ultra, care nu înseamnă foarte, aşa cum o confirmă şi cele mai prestigioase dicţionare. Există deci motive întemeiate pentru a considera traducerea lui ultrasiluana prin foarte păduroasă drept eronată.
[modifică] Geografia Transilvaniei
Transilvania este din punct de vedere geografic un platou înalt, separat în sud de Ţara Românească prin lanţul Carpaţilor Meridionali şi în est de Moldova prin Carpaţii Orientali. Zona vestică a Transilvaniei (Crişana) are graniţă cu Ungaria. La nord, se învecinează cu Ucraina (regiunile Transcarpatia - care cuprinde partea de nord a Maramureşului istoric - şi Ivano-Frankivsk). Platoul cu înălţimi între 305 şi 488 de metri este irigat de râurile Mureş, Someş, afluenţi ai Tisei, şi de râul Olt, afluent al Dunării. Cel mai mare oraş din regiune, conform recensământului din 2002, este Cluj-Napoca (capitala sa istorică, alternativ cu Sibiul şi Alba Iulia) urmat de Braşov (vezi secţiunea separată din acest articol pentru populaţii şi o listă mai completă).
[modifică] Istoria Transilvaniei
[modifică] Antichitatea târzie. Primul mileniu
Pe teritoriul actual al Transilvaniei s-a aflat în antichitate centrul politic al regatului Dacia, Sarmizegetusa Regia. Regatul dac a fost cucerit în 106 e.n. de Imperiul Roman sub conducerea împăratului Traian. În timpul împăratului Hadrian (117-135), teritoriul actual al Transilvaniei a fost organizat şi inclus în provincia Dacia Superior.
O nouă organizare administrativ-teritorială a fost iniţiată în anii 158-159 de împăratul Antoninus Pius (138-161). Teritoriul de azi al Transilvaniei a fost inclus în provinciile Dacia porolissensis, cu capitala la Porolissum, şi Dacia apulensis cu capitala la Apulum. Aşezările mai importante au fost ridicate la rangul de colonii şi municipii. Aşezări importante, colonii sau municipii, au fost Ulpia Traina Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa sau Patauissa, Porolissum, Aquae.
O reţea importantă de drumuri asigura legătura între aceste aşezări. Concomitent cu organizarea administrativ-teritorială şi militară a avut loc şi un intens proces de colonizare a Daciei cu cetăţeni romani. O înflorire deosebită a cunoscut extracţia minereului de aur. În faţa atacurilor insistente ale carpilor (daci liberi), şi goţilor, împăratul Aurelian (270-275) a decis retragerea administraţiei şi a legiunilor romane în sudul Dunării (în provinciile Moesia superior, Dacia ripensis, Dacia mediterranea, Dardania).
Practicarea creştinismului în aceste locuri este atestată prin urme arheologice. Biserica Ortodoxă Română atribuie prin tradiţie apostolului Andrei începutul creştinării dacilor. Existenţa unei vieţi creştine în epoca postromană este confirmată de diverse descoperiri arheologice, printre care se numără şi un donarium (un obiect votiv) descoperit la Biertan, care conţine inscriptia ego Zenovivs votvm posvi („eu, Zenovie, am pus acest obiect votiv”). Gepizii, o populaţie germanică care a dominat temporar Transilvania în sec. VI, au fost creştini, adepţi ai arianismului.
După retragerea aureliană (271 d. Chr.), teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv, între secolele III şi X, de goţi, huni, gepizi, avari, slavi, protobulgari şi pecenegi. Populaţia autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a fost nevoită să părăsească oraşele romane din locurile deschise, retrăgându-se către zonele muntoase. Descoperirile arheologice atestă că, un timp, amfiteatrul de la Sarmizegetusa romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a fost folosit ca fortăreaţă, având intrările baricadate. Unele popoare migratoare, cum a fost cazul gepizilor, au reuşit să creeze structuri politice relativ stabile. Determinantă pentru evoluţia istorică a Transilvaniei a fost însă stabilirea ungurilor în Pannonia, în 896, aceştia avansând treptat către interiorul arcului carpatic.
Istoria Transilvaniei în aşa-zisul „mileniul întunecat”, adică în perioada cuprinsă între retragerea administraţiei romane (271 d.Hr.) şi începuturile evului mediu românesc, în secolele IX-XII, constituie până în prezent un subiect de controversă între istorici, cu conotaţii politice şi naţionaliste.
Referitor la evenimentele din cursul acestui mileniu există două teorii, care par mai degrabă întemeiate pe pretenţii naţionaliste decât pe adevărurile istorice. Cele două teorii se exclud reciproc şi sunt în mod obsesiv reamintite, încât au dobândit un caracter anecdotic. Nu se insistă în literatura de popularizare pentru publicul larg că într-o perioadă de după retragerea aureliană, pe teritoriul Transilvaniei a fost o formaţiune politică stabilă şi de de mare întindere, longevivul regat fondat de gepizi (circa 475-675 e.n.), populaţie înrudită cu goţii şi ajunsă aici în cadrul migraţiilor confederaţiei hunilor. În Transilvania arheologii au găsit mai multe necropole gepide, adăpostind osemintele unor figuri regale ori nobiliare. Cele mai importante sunt: necropola regală de la Apahida (lângă Cluj-Napoca), ce conţine scheletele a doi regi, probabil în succesiune generaţională, şi necropola prinţesei din Turda, monument funerar al unei aristocrate locale, poreclită „Franziska” şi necropola de la Vlaha.
În general, istoriografia română susţine că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o parte însemnată a populaţiei romanizate a rămas în zonele ei de locuire, între care şi în regiuni de pe teritoriul Transilvaniei de astăzi. Această istoriografie nu exclude deplasări limitate şi timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunării spre nord (vezi şi includerea teoriei admigraţiei formulată de Dimitrie Onciul cu peste 100 de ani în urmă) şi din nordul Dunării pe malul opus al fluviului.
Istoriografia maghiară precum şi o parte a celei de limbă germană se situează în această privinţă pe o poziţie divergentă, încercând să demonstreze că românii au imigrat treptat din sudul Dunării în Banat, Crişana, podişul transilvan şi Maramureş, unde ar fi fost colonizaţi de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele X-XIII. Regiunile balcanice de unde ar fi avut loc imigrările sunt zonele montane din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Bosnia, de astăzi. Mai precis zone în care au fiinţat după „retragerea aureliană” Diocesis Daciae (provinciile Moësia superior, Praevalitana (parte din Illyricum/Dalmaţia), Dardania, Dacia mediterranea, Dacia ripensis), adică Serbia şi vestul Bulgariei, precum şi Diocesis Thraciae, în care dieceză cele mai importante pentru populaţia latinofonă şi apoi românofonă au fost provinciile Moësia inferior, Thracia şi Scythia (Dobrogea de astăzi împreună cu teritoriul Cadrilaterului).
Se argumentează că în aceste regiuni s-au păstrat mai bine toponimia, hidronimia şi oronimia atât din substrat, cât şi cea romanică, precum şi unele străromâneşti. Dintre acestea din urmă, spre exemplu, toponime şi oronime (masivi şi culmi) Durmitor, Pârlitor, Visător/Visitor, Palator (spălător); Surduliţa, Piskulje (piscul)), Negrişor şi altele, menţionate de istoricul Silviu Dragomir într-un studiu[1] aflaţi în zona Muntenegru. Sau Skeptekasas („Şapte case”), Burgulatu („Cetate lată”), Lupofantana („Fântâna lupului”), Gemellomuntes („Munţii gemeni”)[2], care se numără printre cele mai vechi toponime neoromanice (străromâneşti) atestate în Peninsula Balcanică.
Istoriografiile care insistă asupra imigrărilor româneşti din ţinuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ţinuturi şi localităţi ce conţin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni (însă de obicei amintire a unei populaţii româneşti sud-dunărene recente, existente concomitent cu populaţia românească din Principatele nord-dunărene), ca de pildă: Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Vlaškido, Vlaški, Vlasić, Vlaška Drača. (Comparativ: componenta din toponimele similare aflate în “Vlăhia“ Moraviei, în munţii Beschizi, este Valašske.)
Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populaţie românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent şi care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populaţiile aromână şi meglenită. Cele mai cunoscute regiuni cu populaţie românească (vorbitoare a dialectului dacoromân) sunt „Tribalia” din nordul Bulgariei, valea Timocului şi Banatul sârbesc (acestea două din urmă aflându-se pe teritoriul Daciilor ripensis şi mediterranea din antichitatea daco-moeso-romană).
Istoriografii care contestă teoria continuităţii româneşti argumentează de asemeni că în cronicile maghiare - Gesta Hungarorum (Cronica Notarului Anonim P. al regelui Béla al II-lea al Ungariei), Chronicon Hungaricum (Cronica Ungurilor a lui Símon de Kéza), cronica anonimă Descriptio Europae Orientalis (Descrierea Europei Orientale), Chronicon pictum vindobonense (Cronica pictată de la Viena), cronicile slave intitulate Istoriile popoarelor şi cronicile ruseşti Chronica Nestoris sau Povest vremennîh let („Povestea anilor care au trecut”) - redactate între secolele XII-XIV -, menţionează pe teritoriul Transilvaniei, al Crişanei şi în zonele învecinate, spre vest, prezenţa unor grupuri de blachi, „blazi” sau vlahi, mai puţin existenţa unor formaţiuni statale româneşti anterioare începutului procesului de extindere spre est a regatului Ungaria. Aceasta în pofida faptului că Anonymus şi cronica nestoriană prezintă chestiunea totuşi mai nuanţat (liderul transilvan Gelou, un „blachus” potrivit cronicarului notar Anonymus, este prezentat ca lider al unei formaţiuni statale cu teritoriu destul de mare). Cronicile cele mai vechi păstrate, a lui Anonymus şi a lui Símon de Kéza (circa opt decenii mai târziu), chiar dacă s-au inspirat din izvoare interne, regale arpadiene (după cum a stabilit exegeza istoriografică maghiară, v. de exemplu la istoricii Pál Hunfalvy, Bálint Hóman), tratează evenimente (reale sau fictive) petrecute cu trei secole înaintea epocii lor. Ceea ce, potrivit diverşilor istoriografi, măreşte marja de eroare. Însă alte izvoare referitoare la Transilvania până prin secolele XIII-XIV sunt foarte rare; ele au început să sporească îndeosebi odată cu urcarea pe tron a reprezentanţilor dinastiei străine, a angevinilor, d'Anjou (linia napolitană), începând cu regele Carol Robert. În dezastrul din 1241, în toiul marii invazii mongole, este posibil să fi fost distruse izvoare importante privind starea Transilvaniei de până atunci (care poate au existat de exemplu la Alba Iulia). Printre puţinele documente oficiale dintre cele mai vechi ce atestă prezenţa românească se numără şi două acte emise de regele Béla al IV-lea (1235-1270) în anii 1256 şi 1262. Ambele izvoare confirmă prezenţa românilor, alături de secui, la cumpăna secolelor X-XI pe teritoriul Regatului Arpadian, în calitate de contribuabili la veniturile regale (împrejurare ieşită din comun dacă se are în vedere că diverşi istorici care contestă continuitatea românească susţin că sosirea tardivă a „păstorilor valahi nomazi” ar fi dovedită între altele de absenţa lor din evidenţele plătitorilor de impozite către statul regal ungar; între istoricii care au combătut aceste teze s-a aflat şi istoricul ardelan David Prodan).
[modifică] Voievodatul Transilvaniei
Ocuparea Transilvaniei a fost iniţiată spre mijlocul secolului X de două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula şi kende (sau kündü), care au avansat dinspre vest pe văile râurilor Mureş şi Someş. Procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost finalizat abia la sfârşitul secolului XII-lea, în timpul regatului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei centrale a Carpaţilor Meridionali. Cu toate acestea, mai ales în „ţările” românilor, autoritatea regalităţii maghiare a început să fie resimţită abia după secolul XIV[necesită citare]. Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificaţiilor de graniţă. Aceste întărituri, datorate gepizilor, care au avut organizare statală bine configurată în Transilvania, întărituri menţionate în izvoare ca indagines, gyepũ sau presaka (prisăci), erau zone împădurite lăsate în paragină, prevăzute cu locuri supravegheate de trecere, denumite porta, clusa sau kapu („poartă” în maghiară şi turcă), fiind apărate de grupuri militare, amintite în izvoarele maghiare timpurii redactate în latină sub denumirile speculatores, sagittarii şi (în maghiară) örök („străjeri”).
În cel mai vechi document maghiar scris şi păstrat cu referire la Transilvania, un act de danie emis de regele Géza I al Ungariei (1074-1077) în anul 1075 în beneficiul mănăstirii Sf. Benedict, teritoriul de referinţă apare sub numele de Terra ultra silvam, „ţara de dincolo de pădure” (vide supra: paragraful „Etimologie”). În actul de danie din anul 1138 emis în beneficiul mănăstirii Dumis, regele Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141), denumeşte teritoriul în cauză in ultrasivanis partibus.
În paralel cu ocuparea, s-a desfăşurat, între secolele XI-XIII, un amplu proces de colonizare. Dificultăţile cuceririi au fost nenumărate, în principal din cauza împotrivirii românilor autohtoni (deci Transilvania era populată de români) şi a lipsei oamenilor necesari administraţiei şi armatei. Regii Ungariei s-au văzut nevoiţi să invite colonişti din diverse popoare europene, precum saşii (populaţie mixtă germană şi vallonă), secuii şi Cavalerii teutoni. Alături de unguri, un rol important în ocuparea Transilvaniei l-au jucat aşadar secuii şi, începând cu mijlocul secolului XII-lea, în perioada domniei regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), precum şi saşii, supranumiţi în documentele oficiale în latină saxones.
Concomitent cu aceste procese, regii Ungariei au procedat la organizarea unor structuri proprii, laice şi ecleziastice. În 1111 a fost evocat primul demnitar laic, un anume „Mercurius princeps Ultrasilvanus”, cât şi primul episcop catolic al Transilvaniei, Simion Ultrasivanus, cu reşedinţa în cetatea de la Bălgrad sau Bellegrad, astăzi Alba Iulia, acesta fiind menţionat într-un document emis în 1111 de regele Coloman (Kálmán; 1095-1116).
Organizarea administrativă şi ecleziastică a Transilvaniei a debutat probabil în secolul al XI-lea în teritoriile anexate de statul maghiar, situate în partea de vest a provinciei. Din primul pătrar al secolului al XI-lea datează prima biserică romano-catolică, cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania, şi anume biserica din Alba Iulia. Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania, cele cu sediul în cetăţile regale Alba, Turda, Cluj şi Dăbâca, datează însă abia din secolul al XII-lea.
Spre mijocul secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma unui voievodat, probabil renunţându-se la principat sub presiunea tradiţiei româneşti, fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menţionat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius voyvoda, probabil identic cu Leustachius Rátót, comite de Dăbâca.
În directă legătură cu pericolul reprezentat de incursiunile repetate ale cumanilor în Transilvania şi urmărind să diminueze presiunile exercitate dinspre nord de al doilea Ţarat Bulgar cu sprijinul cumanilor asupra Imperiului Latin (1204-1261), regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a colonizat în 1211 în Ţara Bârsei ordinul Cavalerilor Teutoni (Deutscher Orden sau Deutscher Ritterorden). Centrul comenduirii ordinului teuton în Transilvania s-a aflat în cetatea Feldioara. Urmărind interese strategice proprii şi anume crearea unui stat cruciat pro defensio Christianitatis (pentru apărarea creştinătăţii) supus autorităţii Curiei Papale, ordinul Cavalerilor Teutoni a intrat în conflict cu regele Ungariei, cavalerii fiind expulzaţi din Transilvania în anul 1225 de regele Andrei al II-lea.
În prima treime a secolului al XIII-lea, în anul 1224, saşii au dobândit prin Andreanum, o importantă diplomă de privilegii conferită de regele Andrei al II-lea al Ungariei, o organizare administrativ-teritorială şi ecleziastică proprie pe teritoriul comitatului Sibiu (Comitatus Chybiniensis). Acest comitat, condus de un comite regal, a fost compus din şapte scaune, motiv pentru care respectivul teritoriu a purtat şi denumirea Şapte Scaune (Sieben Stühle). Saşii din Ţara Bârsei şi cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizaţi în cadrul districtelor regale ale Braşovului şi Bistriţei. Între 1325 şi 1329 sistemul administrativ şi juridic al comitatului Sibiului a fost reorganizat. Începând cu 1486, adunările generale ale obştii saşilor au purtat denumirea Universitatea Naţiunii Saşilor (Universitas Saxonum sau sächsische Nationsuniversität). Secuii au beneficiat şi ei, în cursul secolului al XIV-lea, pe teritoriul lor de locuire (Székelyföld), în estul şi sud-estul Transilvaniei, de o organizare administrativ-teritorială pe scaune şi de privilegii similare. Din cele şapte unităţi administrativ-teritoriale secuieşti originare (Universitas Siculorum septem sedium Siculicalium), înfiinţate în secolele XIII-XIV, s-au constituit în secolul al XVI-lea, prin diviziuni teritoriale, un număr total de 12 scaune.
Populaţia românească, organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obşti săteşti şi uniuni de obşti, conduse de cnezi şi voievozi, era organizată în interiorul unor „ţări” (terrae), formând o stare recunoscută constituţional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „ţări” româneşti, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului), tolerate parţial de autorităţile statului maghiar, au încetat să fiinţeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).
În secolele XIV-XV, „ţările” au fost reorganizate sub forma unor districte româneşti („districtus (v)olachales” sau „districtus valachorum”), conduse de demnitari numiţi de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 districte „olachales”. Supusă restricţiilor şi, în perioada angevină, persecuţiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania. În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a IV-a (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 şi 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri „greceşti” (de rit ortodox) din regatul Ungariei, cât şi despre măsuri abuzive împotriva autorităţii juridice a acestei biserici.
Organizarea politică, administrativă şi colonizarea Transilvaniei au înregistrat un recul semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea iniţiază un vast program de refacere a regatului şi, în special, a Transilvaniei. Aşezarea unor noi hospites (colonişti), dotaţi cu privilegii deosebite, susţinerea comerţului, dezvoltarea primelor oraşe (Sibiu, Cluj, Braşov, Bistriţa şi Sighişoara), construcţia unor noi cetăţi de piatră sunt doar câteva dintre măsurile iniţiate de regalitate.
Pe fondul procesului de reconstrucţie se fac resimţite, începând cu a doua jumătate a veacului al XIII-lea, tendinţe centrifuge în sânul marii nobilimi maghiare şi, în special, a voievozilor Transilvaniei. În timpul voievodului Roland Borşa (1282-1294) şi al urmaşului său Ladislau Kán al II-lea (1294-1315), stările au instaurat un regim congregaţional, menţionat în izvoare ca regnum Transilvanum, autonom faţă de Regatul Ungariei. Aceste evenimente au dus la subminarea gravă a autorităţii centrale, afectată şi de disputele dinastice, restaurată abia în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308-1342).
Începând cu finele secolului al XIII-lea şi, mai ales, în secolele XIV-XV, grupurile privilegiate ale societăţii transilvane, nobilii maghiari, saşii şi secuii s-au constituit treptat în stări, acelaşi statut avându-l până spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi românii, constituiţi în Universitas valachorum. Datorită structurii preponderent etnice a stărilor, ele au fost denumite oficial pe la 1500 nationes (naţiuni). Membrii stărilor, organizaţi în congregaţii sau universităţi (congregationes, universitates), au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor (Universitas valachorum) la o congregaţie a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) în anul 1366 atestă agravarea condiţiei politice, juridice şi religioase a populaţiei româneşti din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranţei faţă de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocşii erau denumiţi „schismastici”).
Începând cu anul 1375 şi continuând cu raidurile din 1419, 1420, 1425, 1428 şi 1431, Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui Sigismund de Luxemburg, (1384-1437), o parte a iobăgimii transilvănene, scutită până atunci de serviciul militar, este obligată începând cu 1397 să participe la oaste. Înfrângerea sârbilor la Kosovopolje („Câmpia mierlei”) în anul 1389 şi moartea voievodului Mircea cel Bătrân, (1386-1418), al Ţării Româneşti, au înlăturat ultimele obstacole majore în calea Imperiului Otoman spre Transilvania şi centrul Europei.
Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Iancu de Hunedoara, (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) şi guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania de a spori autonomia voievodatului Transilvaniei faţă de regat. Politica lui Iancu de Hunedoara faţă de turci va fi continuată de fiul său, regele Matei Corvin al Ungariei (1458-1490). În faţa pericolului otoman, Transilvania şi Moldova lui Ştefan cel Mare se sprijină reciproc. În anul 1489, Matei dăruieşte lui Ştefan cel Mare, în semn de recunoaştere a meritelor, castelul Ciceu, cu 60 sate, şi Cetatea de Baltă, cu 7 sate.
În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe mişcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) în majoritate pornită de ţăranii români, dar cărora li s-a alăturat şi un numar relativ mic de ţărani maghiari (număr dat de proporţiile iobăgiei). Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moşie pe alta, a dreptului de moştenire a iobagului, şi dijma episcopală. O consecinţă a revoltei ţărăneşti a fost semnarea actului constitutiv al uniunii Unio Trium Nationum, uniune îndreptată împotriva ţăranilor români din Transilvania, românii fiind consideraţi naţiune tolerată. Uniunea a funcţionat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918. Un impact masiv asupra societăţii transilvănene l-a avut şi răscoala din 1514 condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja (Dózsa György).
Decesul prematur al regelui Matei Corvin, marea răscoala ţărănească de la începutul secolului XVI şi ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) şi la Mohács (29 august 1526) au accentuat criza societăţii maghiare. Această criză s-a răsfrânt şi asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică şi dubla alegere pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (scris şi Szápolyai) (1526-1540) si a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540) au facilitat intervenţia turcilor. Ungaria de est şi Transilvania erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria centrală şi de vest (în Panonia, la vest de Dunăre) erau stăpânite de Ferdinand. Părţile care îi susţineau s-au angajat în confruntări militare, aplanate abia la 24 februarie 1538 prin pacea de la Oradea. Prin hotărârea Dietei de la Debreţin din 18 octombrie 1541, reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate ale Transilvaniei i-au jurat credinţă lui Ioan Sigismund, descendentul dinastiei Zápolya, şi au recunoscut suzeranitatea Înaltei Porţi asupra Transilvaniei. Acest acord, urmat de alte hotărâri ale Dietei, a pus bazele Principatului Transilvaniei. Primul principe al Transilvaniei a fost Ioan Sigismund (1542-1571). --Feri Goslar (discuţie) 7 ianuarie 2009 23:10 (EET)
[modifică] Principatul Transilvaniei
În 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuşi Porţii Otomane un dar anual de complezenţă („munus honorarium”) în valoare de 10.000 de ducaţi. În această calitate, a participat ca ţară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani şi a încheiat o serie de tratate cu ţări europene, de pe poziţie de egalitate. De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) şi, după 1660, nici