Iosif Vissarionovici Stalin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la şeful statului sovietic, I. V. Stalin. Pentru alte sensuri vedeţi Stalin (dezambiguizare).

Iosif Vissarionovici Stalin ^{► pronunţie ►} (rusă: Иосиф Виссарионович Сталин), născut Ioseb Djugaşvili (georgiană: იოსებ ჯუღაშვილი) (21 decembrie 1878 ^[1] – 5 martie 1953) din tată georgian şi mamă osetină, a fost un revoluţionar bolşevic şi conducător politic sovietic. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, în urma morţii lui Vladimir Ilici Lenin, câştigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere cu Lev Troţki şi consolidându-şi pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de represiune cruntă al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, şi după încheierea acestuia, până la moartea sa. Regimul său de ideologie marxist-leninistă este adeseori numit stalinism.

Sub Stalin, care a înlocuit Noua Politică Economică (NEP) cu planurile cincinale, (introduse în 1928) şi agricultura individuală cu agricultura cooperatistă, Uniunea Sovietică a fost transformată dintr-o societate ţărănească într-o mare putere industrială mondială la sfârşitul celui de-al patrulea deceniu. Agricultura sovietică, care a fost exploatată pentru finanţarea industrializării, a continuat să fie subdezvoltată pe toată durata deceniului. Colectivizarea a trebuit sa facă faţă opoziţiei generalizate a chiaburilor, în fapt, cei mai harnici şi gospodari oameni ai satelor, având ca rezultat o luptă înverşunată a multor ţărani împotriva autorităţilor. În acest timp, Stalin a argumentat că fracţionismul Partidului Comunist aflat la putere ar putea slăbi Uniunea Sovietică în faţa inamicilor externi. Pe durata deceniului al patrulea, el, practic, a eliminat opoziţia politică prin intermediul sistemului foarte dur al exilului intern (vezi Gulag) şi prin execuţii, iar prin asigurarea de beneficii anumitor segmente ale populaţiei, a câştigat sprijinul sau cooperarea lor cu regimul.

O victorie greu cucerită în Marele Război pentru Apărarea Patriei, 1941–1945, (care a fost posibilă cel puţin parţial datorită capacităţilor de producţie ridicate în timpul industrializării forţate), a pus temelia pentru formarea Pactului de la Varşovia şi a consfinţit poziţia URSS drept una dintre cele două superputeri mondiale dominante, poziţie pe care a menţinut-o pentru aproape patru decenii după moartea lui Stalin (în 1953). Cu toate acestea, generaţiile de conducători care au urmat au repudiat stalinismul. Succesorul lui Stalin şi prim-secretar al partidului, Nikita Hruşciov, a denunţat folosirea represiunii în masă şi cultul personalităţii, (în 1956). ^[2]

[modifică] Copilăria

Stalin s-a născut în oraşul Gori, Georgia, în familia cizmarului Vissarion Ivanovici Djugaşvili. Mama sa, Ekaterina Geladze, provenea dintr-o familie de iobagi. Cei trei fraţi ai lui Stalin au decedat de tineri. Iosif, denumit din afecţiune "Soso", a fost, practic, singur la părinţi. Vissarion Ivanovici Djugaşvili era un fost iobag care, atunci când a fost eliberat, a devenit cizmar. El şi-a deschis propriul atelier, dar, în scurtă vreme, a dat faliment, ceea ce l-a forţat să lucreze într-o fabrică de încălţăminte, în Tiflis (Tbilisi). Vizitându-şi rar familia şi fiind în stare de ebrietate gravă, Vissarion îşi bătea adesea fără motiv soţia şi fiul. Un prieten din copilărie al lui Stalin a scris că "... aceste bătăi nemeritate şi înfiorătoare l-au făcut pe băiat la fel de dur şi fără de inimă precum tatăl său." Acelaşi prieten a scris că nu l-a văzut niciodată plângând pe Stalin. Alt prieten din copilărie, Iremashvili, credea că bătăile pe care i le administrase tatăl său i-au inoculat lui Stalin ura faţă de autorităţi. El a spus, de asemenea, că oricine îşi manifestă puterea asupra celor din jur îi amintea de tatăl său şi de cruzimea acestuia. Stalin înseamnă "om de oţel" în limba rusă.

Stalin în tinereţe

Unul dintre oamenii la care Ekaterina spăla rufe şi făcea menajul era un evreu din Gori, David Papismedov. Papismedov i-a dat lui Iosif, care o ajuta pe mama sa, bani şi cărţi de citit şi l-a încurajat. Câteva zeci de ani mai târziu, Papismedov a venit la Kremlin să vadă ce a ajuns micul Soso. Stalin şi-a surprins colegii nu numai prin faptul că l-a primit pe bătrânul evreu, dar şi prin faptul că a stat de vorbă cu el în public, plin de bucurie.

În cele din urmă, tatăl lui Stalin, Beso, a plecat, în 1888, la Tiflis, lăsându-şi familia fără sprijin material. Au existat zvonuri că ar fi murit într-o încăierare între beţivi într-un bar, deşi alţii spun că l-ar fi văzut în Georgia chiar prin 1931. La opt ani, Soso a început învăţătura la şcoala bisericească din Gori. Când a intrat la şcoală, Stalin era într-un grup de elevi foarte eterogen. Stalin şi colegii lui de clasă erau, în cea mai mare parte, georgieni şi vorbeau una dintre cele şaptezeci de limbi caucaziene, dar la şcoală au fost siliţi să folosească rusă. Chiar şi atunci când vorbeau ruseşte, profesorii ruşi îşi băteau joc de Stalin şi de colegii lui datorită accentului lor georgian. Stalin era ridiculizat şi de cei care erau fii de preoţi sau de negustori. Ei îşi băteau joc de uniforma lui şcolară jerpelită şi de faţa lui cu urme de vărsat de vânt. Tânărul Iosif a învăţat să-şi învingă adversarii intimidându-i. El a exploatat slăbiciunile colegilor, bătându-şi joc cu brutalitate de ei. Pentru a evita confruntările fizice, îi batjocorea acuzându-i că folosesc violenţa ca pe un "înlocuitor pentru creier". Stalin şi-a impus autoritatea asupra celor din familii bogate. Deşi mai târziu Stalin a căutat să ascundă aceste origini georgiene, pe timpul copilăriei sale era fascinat de folclorul local. Poveştile pe care le citea vorbeau despre muntenii georgieni care luptaseră vitejeşte pentru independenţa ţării. Eroul favorit al poveştilor lui Stalin era un tâlhar legendar din munţi numit Koba. El le-a cerut colegilor de clasă să-l numească Koba şi acest nume a devenit şi primul său pseudonim ca revoluţionar. În scurtă vreme a devenit cel mai puternic sportiv şi cel mai bun la învăţătură. El a strălucit în şcoală şi a fost premiant, iar când a împlinit 14 ani a fost răsplătit cu o bursă la Seminarul teologic din Tiflis, o instituţie a bisericii ortodoxe ruse, unde a început să înveţe din 1894. El era plătit pentru cântatul în cor, bani care se adăugau la mica sa bursă. Deşi mama sa a vrut ca el să devină preot (chiar şi după ce devenise conducătorul Uniunii Sovietice), Stalin a intrat la seminar nu datorită vreunei vocaţii religioase, ci datorită faptului că era una dintre puţinele opţiuni educaţionale disponibile, atâta vreme cât guvernul ţarist nu dorea să permită existenţa unei universităţi în Georgia.

Stalin în exil, 1915

Implicarea lui Stalin în mişcarea socialistă (pentru a fi mai exacţi, în acea ramură care mai târziu se va transforma în mişcarea comunistă), a început în seminar, de unde a fost exmatriculat în 1899, după ce nu s-a prezentat la examenele programate. El a lucrat timp de un deceniu ca ilegalist în Caucaz, fiind arestat în mai multe rânduri şi, în cele din urmă, exilat în Siberia, între 1902 şi 1917. El a aderat la doctrina lui V.I. Lenin, doctrina unui partid puternic centralizat al "revoluţionarilor profesionişti". Experienţa sa practică l-a făcut util partidului bolşevic, fiind ales în Comitetul Central, în ianuarie 1912. Unii istorici au afirmat că în această perioadă Stalin era de fapt spion ţarist infiltrat în partidul bolşevic, dar nu există documente de încredere care să ateste acest fapt. În 1913 el a adoptat numele Stalin, ceea ce înseamnă "de oţel" în rusă.

Singura sa contribuţie semnificativă la dezvoltarea teoriei marxiste din acea vreme a fost un tratat scris în perioada scurtă în care era exilat la Viena, "Marxismul şi problema naţională". Prezintă o poziţie marxist-ortodoxă faţă de această importantă problemă. (Pentru comparaţie, vezi articolul lui Lenin "Despre dreptul la autodeterminare al naţiunilor".) Acest tratat se pare că a avut o contribuţie la numirea sa în funcţia de Comisar al Poporului pentru Afacerile Naţionalităţilor, după revoluţie.

[modifică] Căsătoria şi familia

I.V. Stalin şi Nadejda Allilueva

Stalin şi copiii din a doua căsătorie, Nadejda şi Vasili

Prima soţie a lui Stalin a fost Ekaterina Svanidze, cu care a fost căsătorit numai trei ani, până la moartea acesteia, în 1907. La înmormântare, Stalin a spus că orice sentiment cald pentru oamemi a murit odată cu ea, pentru că numai ea putea să-i înmoaie inima. Cu ea a avut un fiu, Iakov, cu care nu s-a înţeles prea bine în anii care au urmat. Iakov a fost ofiţer în Armata Roşie şi a fost luat prizonier de nazişti. Aceştia s-au oferit să-l schimbe cu un ofiţer de rang mai înalt, dar Stalin a refuzat oferta. Se spune că Iakov a murit aruncându-se într-un gard electrificat din lagărul unde era ţinut prizonier.

Stalin a avut doi copii cu cea de-a doua soţie, Nadejda Allilueva. Ea s-a sinucis în 1932, împuşcându-se după o ceartă cu soţul ei, lăsând o scrisoare de adio, care, conform mărturiei fiicei lor, era "parţial personală, parţial politică". În mod oficial, ea a murit de boală. Cu Nadejda, Stalin a avut un fiu, Vasili, şi o fiică, Svetlana. Vasili a avansat în ierarhia militară a Forţelor Aeriene Sovietice, dar a murit, din cauza alcoolismului, în 1962. Stalin a fost afectuos cu fiica sa când era mică, dar ea a sfârşit prin a fugi din Uniunea Sovietică, în 1967.

În martie 2001, televiziunea independentă rusă NTV a descoperit un nepot necunoscut până atunci, care trăia în Novokuznetsk. Iuri Davidov a spus NTV-ului că tatăl său i-a povestit despre ascendenţa sa, dar datorită campaniei impotriva cultului personalităţii lui Stalin, care era în plină desfăşurare în acel timp, i s-a spus să tacă. Mai mulţi istorici, Alexandr Soljeniţîn aflându-se printre ei, menţionau un fiu avut cu o concubină, Lida, în 1914, pe durata exilului său în Siberia.

[modifică] Cucerirea puterii

Iosif Vissarionovici Stalin

În 1912, Stalin a fost cooptat în Comitetul Central la Conferinţa Partidului de la Praga. În 1917, Stalin era editorul ziarului Pravda în timp ce Lenin şi cei mai mulţi dintre conducătorii boleşvici erau în exil. După Revoluţia din Februarie, Stalin şi colectivul de redacţie au luat poziţie în favoarea susţinerii guvernului provizoriu al lui Kerenski şi se spune s-a mers până acolo încât i s-a refuzat publicarea unui articol lui Lenin, care cerea răsturnarea acestui guvern provizoriu. Când Lenin s-a întors din exil, el a scris Tezele din aprilie, care au scos în relief poziţia sa.

În aprilie 1917, Stalin a câştigat alegerile pentru Comitetul Central cu al treilea număr de voturi în partid şi a fost, mai apoi, ales în Politburo al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – Biroul Politic al Comitetului Central (mai 1917); el a deţinut această funcţie până la moarte.

Conform numeroaselor mărturii, Stalin a jucat un rol minor în revoluţia din 7 noiembrie şi şi-a înfrumuseţat rolul în istoria partidului odată ce a ajuns la putere. Alţi scriitori, precum Adam Ulam, au afirmat că fiecărui om din Comitetul Central i se stabilise o sarcină precisă.

Pe durata Războiului Civil şi a războiului polono-rus, Stalin a fost comisar politic în Armata Roşie pe diferite fronturi. Prima funcţie guvernamentală a lui Stalin a fost aceea de Comisar al Poporului pentru Afacerile Naţionalităţilor (1917-1923). A mai fost, de asemenea, Comisar al Poporului pentru Inspecţia Muncitorilor şi Ţăranilor (1919-1922), fost membru al Sovietului Militar Revoluţionar (1920-1923) şi membru al Comitetul Central Executiv al Congresului Sovietelor (din 1917).

În aprilie 1922, Stalin a devenit Secretar General al atotputernicului Partid Comunist, un post pe care el l-a transformat, de-a lungul timpului, în cel mai puternic post din ţară. Acest post era unul nedorit în interiorul partidului (Stalin era numit, câteodată, de către camarazii de partid Tovarăşul Cartotecă), dar el a văzut potenţialul funcţiei care-i putea asigura baza puterii, el fiind capabil sa aducă în partid numeroşi aliaţi personali. Această concentrare de putere personală l-a alarmat din ce în ce mai mult pe muribundul Lenin şi, în testamentul său politic, el a cerut înlăturarea "brutalului" Stalin. Până la urmă, acest document nu a fost luat în seamă de membrii Comitetului Central, mulţi dintre ei fiind de asemenea criticaţi de liderul bolşevic.

După moartea lui Lenin în ianuarie 1924, Stalin, Kamenev, şi Zinoviev au condus împreună partidul, plasându-se din punct de vedere ideologic între Troţki (exponent al aripii de stânga din partid) şi Buharin (exponent al dreptei).

În acest timp, Stalin a abandonat accentul pus pe revoluţia mondială în favoarea politicii construirii "socialismului într-o singură ţară", în contrast cu teoria lui Troţki, "Revoluţia permanentă". Stalin a schimbat curând taberele şi i s-a alăturat lui Buharin. Împreună au luptat împotriva opoziţiei formate din Troţki, Kamenev, şi Zinoviev. După 1928 (primul an al planurilor cincinale), Stalin câştigase primul loc între lideri şi, în anul următor, Troţki a fost exilat. Manevrând cu iscusinţă opoziţia de dreapta a lui Buharin, apărând acum colectivizarea şi industrializarea, se poate spune că Stalin a cucerit controlul partidului şi ţării. Cum popularitatea altor lideri era mare, precum cea a lui Serghei Kirov şi a aşa-numitului Complot Riutin, Stalin nu a câştigat puterea absolută până la Marea Epurare din 1936-1938.

[modifică] Stalin şi schimbările din societatea sovietică

[modifică] Industrializarea

Articol principal: Industrializarea URSS-ului

Primul Război Mondial şi războiul civil rus au avut un efect devastator asupra economiei ţării. Producţia industrială în 1922 era doar 13% din cea a anului 1914. Sub conducerea lui Stalin, Noua Politică Economică , care permitea o libertate limitată a pieţei în contextul economiei socialiste, a fost înlocuită cu un plan cincinal hotărât de la centru, la sfârşitul celui de-al treilea deceniu. Acesta presupunea un program extrem de ambiţios de industrializare forţată, ghidată de stat, şi de colectivizare a agriculturii. În ciuda poticnelilor şi greşelilor de început, primele două planuri cincinale au dus la o rapidă industrializare, pornind de la o bază economică foarte scăzută. Uniunea Sovietică, catalogată în general ca cea mai săracă naţiune din Europa în 1922, se industrializa acum într-un ritm fenomenal, depăşind de departe viteza industrializării Germaniei din secolul al XIX-lea şi al Japoniei din secolul al XX-lea.

Fără capital de investiţie, cu un comerţ exterior nesemnificativ şi fără nici o industrie modernă ca sprijin, guvernul lui Stalin a finanţat industrializarea atât prin restrângerea consumului unei părţi a cetăţenilor sovietici (pentru asigurarea capitalului reinvestit în industrie), cât şi prin spolierea fără milă a bogăţiei ţărănimii. Nu în puţine cazuri, munca industrială era cu bună ştiinţă plătită sub valoarea ei reală. Era, în primul rând, cazul muncii aproape gratuite a prizonierilor din lagărele de muncă. Iar în al doilea rând, erau frecventele "mobilizări" ale comuniştilor şi ale membrilor de Komsomol pentru diferite proiecte de construcţie.

Se apreciază că Stalin este creatorul cultului personalităţii contemporan.

[modifică] Colectivizarea

Articol principal: Colectivizarea în URSS

Regimul lui Stalin a colectivizat agricultura. Teoria care justifica colectivizarea era aceea că se vor înlocui fermele mici, nemecanizate şi ineficiente cu ferme puternic mecanizate, care vor produce recolte cu mult mai multă eficienţă.

Colectivizarea a însemnat schimbări sociale dramatice, de o amploare nemaivăzută de la abolirea iobăgiei din 1861 şi alienarea ţărănimii faţă de controlul asupra pământului şi a producţiei agricole. Colectivizarea a însemnat şi o cădere dramatică a standardului de viaţă a numeroşi ţărani (dar nu a tuturor, cei mai săraci ţărani au simţit o creştere a nivelului de trai). Colectivizarea a avut de înfruntat o rezistenţă generală şi adeseori violentă a ţărănimii.

În primii ani de colectivizare, producţia agricolă a scăzut, de fapt. Stalin a acuzat de această scădere neaşteptată pe culaci, chiaburi, care se opuneau colectivizării. De aceea, cei catalogaţi drept "culaci", "ajutoare ale culacilor" şi mai târziu "foşti culaci", erau unii împuşcaţi, alţii trimişi în Gulag – lagăre de muncă sau erau deportaţi în zone îndepărtate ale ţării, fără a exista o regulă în această privinţă.

Desfăşurarea în două etape a colectivizării, întreruptă un timp de un an de faimosul editorial al lui Stalin "Ameţiţi de succes" (Pravda, 30 martie 1930), este un exemplu perfect al abilităţii sale de a aplica retrageri tactice.

Mulţi istorici sunt de acord că distrugerile provocate de colectivizarea forţată au fost responsabile de foametea teribilă care a cauzat moartea a până la 5 milioane de oameni, între anii 1932-33, în mod special în Ucraina şi în regiunea inferioară a fluviului Volga.

[modifică] Ştiinţa

Articol principal: Cercetarea ştiinţifică reprimată în Uniunea Sovietică.

Ştiinţa în Uniunea Sovietică era sub strictul control ideologic al partidului, alături de artă, literatură şi orice altceva. Partea pozitivă a fost aceea a unui progres semnificativ în domeniile "sigure din punct de vedere ideologic", datorită sistemului de educaţie şi învăţământ gratuit şi al cercetării ştiinţifice finanţate de stat. Totuşi, în câteva cazuri, consecinţele presiunii ideologice au fost dramatice, exemplele cele mai cunoscute fiind acele ale "pseudo-ştiinţelor burgheze": genetica şi cibernetica.

La sfârşitul celui de-al cincilea deceniu, au fost, de asemenea, încercări de a suprima teoriile relativităţii speciale şi generale, precum şi a mecanicii cuantice, considerate idealiste. Până în cele din urmă, fizicienii sovietici de frunte au afirmat, în mod hotărât, că fără folosirea acestor teorii, ei nu ar fi în stare să facă bomba nucleară.

Lingvistica a fost singurul domeniu al ştiinţei sovietice la care Stalin a contribuit direct şi personal. La începutul guvernării staliniste, figura dominantă în lingvistica sovietică era Nicolai Iakovlevici Marr, care afirma că limba este o construcţie de clasă şi că structura limbii este determinată de structura economică a societăţii. Stalin, care scrisese mai înainte despre politica limbii, dată fiind funcţia lui de Comisar al Poporului pentru Naţionalităţi, a simţit că stăpânea suficient problemele de bază ca să se opună în mod coerent acestui formalism marxist simplist, sfârşind dominaţia ideologică a lui Marr asupra lingvisticii sovietice. Principala lucrare a lui Stalin în domeniul lingvisticii a fost un mic eseu numuit Marxismul şi problemele lingvisticii . Deşi nu a adus o mare contribuţie teoretică sau practică, nu sunt erori aparente în modul în care Stalin înţelegea lingvistica şi influenţa sa a eliberat, în mod sigur, această ştiinţă de teoriile orientate ideologic care dominau genetica, de exemplu.

Cercetarea ştiinţifică în aproape toate domeniile a fost stânjenită de faptul că mulţi oameni de ştiinţă au fost trimişi în lagăre de muncă (printre alţii Lev Landau, un câştigător de mai târziu al Premiului Nobel, care a petrecut un an în inchisoare, în 1938-1939), sau au fost executaţi (precum Lev Şubnikov, care a fost împuşcat în 1937). Ei au fost persecutaţi pentru disidenţe (reale sau imaginare) sau, cel mai adesea, pentru cercetări "incorecte din punct de vedere politic".

Totuşi, s-au făcut progrese în anumite domenii ale ştiinţei şi tehnologiei pe timpul lui Stalin, precum dezvoltarea computerului BESM-1, în 1953, şi lansarea, la 4 ani după moartea sa, a satelitului Sputnik în 1957. În mod real, mulţi politicieni din Statele Unite începuseră să se teamă după "Criza Sputnik" că ţara lor a fost eclipsată de către Uniunea Sovietică în ştiinţă şi învăţământul public.

[modifică] Serviciile sociale

Un timbriu sovietic de prin 1950, seria "Pacea va învinge războiul". Se putea citi: "Mulţumim, dragă Stalin, pentru copilăria noastră fericită." Cuvântul "родной" (tradus ca "drag") este, în mod normal, rezervat numai pentru rudele apropiate.

Guvernul lui Stalin a pus un accent mare pe asigurarea de servicii medicale gratuite. S-au dus campanii împotriva tifosului, holerei şi malariei. Numărul de doctori a crescut atât de repede pe cât a permis capacitatea învăţământului medical şi a facilităţilor medicale. Rata mortalitătii şi mortalităţii infantile au scăzut în mod continuu. Învăţamântul de toate gradele era gratuit şi s-a dezvoltat în mod spectaculos, tot mai mulţi cetăţeni sovietici învaţând să scrie şi să citească, mulţi devenind absolvenţi ai unei forme mai înalte de învăţământ. Generaţiile care au crescut pe vremea lui Stalin, în special femeile, au avut parte şi de mai mari posibilităţi de obţinere a unei slujbe.

[modifică] Cultura şi religia

Pe timpul regimului stalinist, stilul realismului socialist a fost stabilit în mod oficial şi pentru lungă vreme ca obligatoriu pentru pictură, sculptură, muzică, teatru. Tendinţele "revolutionare" la modă mai înainte: expresionismul, arta abstractă, şiexperimentalismul avangardist au fost descurajate sau denunţate ca formalism.

S-au făurit şi s-au prăbuşit cariere, unele de mai multe ori. Nume celebre erau reprimate, atât "revoluţionari" (printre ei: Isaac Babel, Vsevolod Meierhold), cât şi "nonconformişti" (de exemplu: Osip Mandelştam). Alţii, reprezentând atât "omul sovietic" (Arkadi Gaidar), cât şi rămăşiţele Rusiei pre-revoluţionare (Constantin Stanislavski), au prosperat. Anumiţi emigranţi s-au reîntors în Uniunea Sovietică, precum Alexei Nicolaevici Tolstoi, în 1925, Alexandr Kuprin - în 1936, şi Alexander Vertinski - în 1943. Trebuie amintit cazul Anna Ahmatova Annei Ahmatova, care a suportat mai multe cicluri de represiune-reabilitare, dar care nu a fost vreodată arestată, deşi primul ei soţ, poetul Nicolai Gumiliov, fusese, deja, împuşcat în 1922, iar fiul ei, istoricul Lev Gumilev, a petrecut două decenii în Gulag.

Cât de implicat a fost Stalin atât în problemele generale, cât şi în cele specifice a fost apreciat în mod diferit. Oricum, numele lui era folosit, în mod constant, pe timpul cât a fost la cârma statului în discuţiile despre cultură, ca, de altfel, în orice altceva, iar în câteva cazuri faimoase, părerea sa a fost cea finală.

Bunăvoinţa ocazională a lui Stalin se făcea simţită în moduri ciudate. De exemplu, Mihail Bulgakov ajunsese la sărăcie şi disperare şi, totuşi, după un apel către Stalin personal, i s-a permis să lucreze. Piesa sa, "Zilele vârtejurilor", care prezenta cu compasiune situaţia unei familii antibolşevice prinsă în războiul civil, a fost, în cele din urmă, reprezentată, se pare, la intervenţia personală a lui Stalin şi şi-a început cariera neîntreruptă de mai multe decenii pe scena Teatrului de Artă din Moscova.

În arhitectură, un stil imperial stalinist (practic, un neoclasicism modernizat, dezvoltat la scară mare, exemplificat de câţiva zgârie-nori din Moscova) a înlocuit constructivismul din deceniul al treilea. O anecdotă amuzantă spunea că hotelul Moskva a fost construit cu două aripi care nu se potriveau între ele, deoarece Stalin semnase din greşeală amândouă proiectele aduse spre aprobare, iar arhitecţii se temeau prea tare să clarifice problema.

Rolul lui Stalin în soarta bisericii ortodoxe ruse este complex. Persecuţia continuă din anii 1930-1940 a dus la dispariţia ei aproape completă. Pe la 1939, mai puteau fi numărate câteva sute de parohii active (faţă de aproape 57.000 în 1917). Multe biserici au fost demolate şi zeci de mii de preoţi, căugări şi călugăriţe au murit sau au fost întemniţaţi. Pe durata celui de-al Doilea Război Mondial, bisericii i s-a permis o revigorare parţială, ca o organizaţie patriotică: mii de parohii au fost reactivate până la o nouă rundă de represiuni, pe timpul lui Hruşciov. Recunoaşterea de către Sinodul Bisericii Ruse a guvernului sovietic şi a lui Stalin personal a condus la o schismă în cadrul bisericii ortodoxe ruse din diasporă, ruptură care nu s-a vindecat până târziu (în mai 2007, când s-a produs reconcilierea).

Stalin a avut un efect nefast asupra culturilor micilor popoare indigene din Uniunea Sovietică. Politica cunoscută sub numele de korenizaţia, dar şi cea a culturilor naţionale prin formă, dar socialiste în esenţă au fost benefice pentru populaţiile indigene, permiţându-le să se integreze mai uşor în societatea rusă. Însă, uniformizarea culturilor, mai evidentă în a doua parte a perioadei, în care dictatorul sovietic a fost la putere, a avut efecte foarte dăunătoare. Represiunile politice şi epurările au avut repercusiuni mai devastatoare asupra culturilor indigene decât asupra culturii urbane, de vreme ce intelectualii micilor popoare de pe întinsul uniunii nu erau aşa de numeroşi. Modul tradiţional de viaţă a numeroaselor popoare din Siberia, Asia Centrală şi Caucaz a fost distrus şi grupuri mari, uneori popoare întregi, au fost dislocate şi împrăştiate în toată uniunea pentru a preveni revoltele naţionaliste. Numeroase religii specifice anumitor grupuri etnice sau naţionalităţi – catolică, iudaică, baptistă, islamică, budistă – au avut de suferit aceleaşi prigoniri ca şi Biserica Ortodoxă Rusă (sau chiar şi mai rele): mii de călugări au fost torturaţi şi executaţi, sute de biserici, sinagogi, moschei, temple, monumente sacre şi mânăstiri au fost demolate sau desacralizate prin transformarea în depozite, spaţii de producţie, etc.

[modifică] Epurările şi deportările

[modifică] Epurările

Articol principal: Marea Epurare.

Prima pagină a unei liste cu 346 de persoane care urmau să fie executate. Se remarcă însemnarea lui Stalin "за" ("afirmativ"). Ianuarie 1940.

Poza în care Nicolai Ejov apărea alături de Stalin a fost retuşată de cenzorii sovietici. Asemenea modificări ale pozelor oficiale erau un lucru obişnuit în timpul regimului stalinist.

Stalin, ca şef al Politburo al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, şi-a consolidat puterea aproape absolută în deceniul al patrulea prin intermediul Marii Epurări îndreptate împotriva (suspecţilor) oponenţilor politici şi ideologici, culminând cu exterminarea majorităţii membrilor Comitetului Central bolşevic şi a mai mult de jumătate dintre delegaţii foarte docili de la cel de-al XVII-lea Congres al Partidului din ianuarie 1934. Măsurile luate variau de la întemniţarea în lagărele de muncă ale Gulagului, la execuţii care urmau proceselor-spectacol sau proceselor rapide ale troicii NKVD-ului. Se argumentează că unele dintre motivaţii ar fi fost nevoia ca partidul să fie unificat în faţa anticipatului conflict cu Germania Nazistă. Alţii cred că toate acestea au fost motivate de dorinţa lui Stalin de a-şi consolida propria putere.

S-au desfăşurat mai multe procese cunoscute sub numele de Procesele de la Moscova, dar procedurile au fost multiplicate de-a lungul şi de-a latul ţării. Au fost patru procese cheie în această perioadă: Procesul celor şaisprezece (august 1936); Procesul celor şaptesprezece (ianuarie 1937); Procesul generalilor Armatei Roşii (incluzându-l pe mareşalul Tuhacevski - iunie 1937); şi, în final, Procesul celor douăzeci şi unu (incluzându-l pe Buharin) - în martie 1938.

Asasinarea lui Troţki, august 1940, în Mexic, unde el trăia în exil din 1936, a eliminat ultimul oponent al lui Stalin dintre foştii conducători ai partidului. Numai trei membri dintre " vechii bolşevici " (Politburo-ul din vremea lui Lenin), au rămas: Stalin, "Starostele întregii Uniuni" (всесоюзный староста) Mihail Kalinin, şi Preşedintele Sovnarkom-ului, Viaceslav Molotov. Represiunea la care au fost supuşi aşa de mulţi foşti revoluţionari şi membri de partid de rang înalt l-au făcut pe Lev Troţki să afirme că "un râu de sânge" separa regimul lui Stalin de cel al lui Lenin.

Nici un segment al societăţii nu a fost lăsat neatins de procesul epurării. Articolul 58 din codul penal, care pedepsea "activităţile antisovietice", a fost aplicat în cea mai largă manieră. La început, listele pentru executarea inamicilor poporului erau confirmate de Politburo. De-a lungul timpului, procedura a fost simplificată la maxim şi delegată celor de pe treptele inferioare de comandă. Cuvântul rusesc troika (grup format din trei elemente) a căpătat un nou înţeles: un proces rapid şi simplificat ţinut de comitetul format din trei subordonaţi ai NKVD-ului. Spre sfârşitul epurărilor, Politburo-ul l-a destituit pe şeful NKDV-ului, Nicolai Ejov, pentru abuzuri. El a fost executat în cele din urmă. Unii istorici precum Amy Knight şi Robert Conquest pretind că Stalin i-a indepărtat pe Ejov şi pe predecesorul său, Iagoda, pentru a arunca vina proprie pe umerii lor.

[modifică] Deportările

Articol principal: Transferuri de populaţie în Uniunea Sovietică.

Puţin înaintea, în timpul şi imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, Stalin a dirijat, personal, o serie de deportări la o scară nemaiîntâlnită, care a afectat profund harta etnică a Uniunii Sovietice. Peste 1,5 milioane de oameni au fost deportaţi în Siberia şi în republicile central-asiatice. Separatismul, rezistenţa împotriva regimului sovietic şi colaboraţionismul cu ocupantul german au fost motivele cele mai des invocate pentru deportările în masă.

Următoarele grupuri etnice au fost total sau parţial deportate: polonezii, coreenii, germanii de pe Volga, tătarii din Crimeea, calmîcii, cecenii, inguşii, balkarii, karaciaii, turcii meskhetiani, bulgarii, grecii, armenii, lituanienii, letonii, estonii. Un mare număr de culaci (chiaburi) fără deosebire de naţionalitate au fost deportaţi în Siberia sau în Asia Centrală. În februarie 1956, Nikita Hruşciov a condamnat deportările ca pe o violare a principiilor leniniste şi le-a permis celor mai mulţi deportaţi să se întoarcă la casele lor. Totuşi, nici până la sfârşitul anului 1991 tătarilor, turcilor, şi germanilor de pe Volga nu li se permisese să se reîntoarcă, în masă, pe pământurile strămoşeşti. Deportările au avut un efect profund asupra popoarelor Uniunii Sovietice. Amintirea deportărilor a jucat un rol major în mişcările separatiste din republicile baltice, din Tatarstan şi din Cecenia.

[modifică] Exterminarea

Aproximativ un milion de oameni au fost ucişi în perioadele 1935-1938, 1942 şi 1945-1950 şi milioane de oameni au fost încarceraţi în Gulag = lagărele de muncă. În Georgia, aproximativ 80.000 de oameni au fost împuşcaţi pe timpul anilor 1921, 1923-1924, 1935-1938, 1942 şi 1945-1950 şi mai mult de 100.000 de oameni au fosr transportaţi în Gulag.

Pe 5 martie 1940, Stalin şi alţi lideri sovietici au semnat un ordin pentru executarea a 25.700 de intelectuali, inclusiv 14.700 ofiţeri prizonieri de război polonezi. Aceasta a devenit cunoscut ca Masacrul de la Katyn. Au mai fost şi alte masacre josnice ale prizonierilor de război, totalizând aproximativ 30.000 – 40.000 de oameni.

Istoricii sunt, în general, de acord că foametea, mortalitatea din lagărele de muncă şi din închisori, ca şi terorismul de stat (deportările şi epurările politice) au făcut milioane de victime de care Stalin şi tovarăşii săi sunt responsabili direct sau indirect. Câte milioane de victime au murit pe vremea lui Stalin este o chestiune îndelung disputată. Deşi nu s-a recunoscut o cifră oficială de către guvernele sovietic sau rus, cele mai multe estimări sunt între 8 şi 20 de milioane de victime. Comparaţii ale rezultatelor recensămintelor din perioada 1926-1937 sugerează decesul a 5 – 10 milioane de oameni în plus faţă de ce ar fi fost normal în acea perioadă, cei mai mulţi morţi de foame în perioada 1931-1934. Recensământul din 1926 arată că populaţia Uniunii Sovietice era de 147 milioane, iar în 1937 recensământul da un total de 162-163 milioane. Aceste cifre sunt cu 14 milioane mai puţin decât valoarea estimată a populaţiei şi nu au fost dezvăluite, totul fiind considerat "sabotaj" iar cei care s-au ocupat de organizarea recensământului au fost aspru pedepsiţi. Un alt recensământ s-a făcut în 1939, totuşi cifra de 170 milioane este atribuită direct deciziei lui Stalin (vezi şi Populaţia Uniunii Sovietice). Trebuie notat faptul ca cifra de 14 milioane nu trebuie să însemne, în mod automat, 14 milioane de morţi suplimentari, atâta vreme cât 3 milioane s-ar putea să fie naşteri care nu au avut loc ca urmare a reducerii fertilităţii sau a controlului naşterilor. 50 de milioane reprezintă cifra cea mai mare care a fost estimată pentru perioada 1920 – 1953, dar, probabil, ea este exagerată.

Un citat atribuit lui Stalin este "Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică" (răspuns dat lui Churchill în timpul Conferinţei de la Ialta în 1945).

[modifică] Al doilea război mondial

Premierul britanic Winston Churchill, Preşedintele Statelor Unite Franklin D. Roosevelt şi Stalin la Conferinţa de la Yalta.

În discursul din 19 august 1939, Stalin şi-a pregătit tovarăşii pentru marea cotitură din politica sovietică, Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania Nazistă, care a împărţit Europa Centrală în două sfere de influenţă, care, mai târziu, vor genera împărţirea fizică, politică şi ideologică a Europei în două părţi, Europa de Vest şi Europa de Est, printr-o cortină de fier. Motivele exacte ale acestui pact sunt încă disputate, dar se pare că nici o parte nu părea să creadă că va rezista foarte mult timp.

La 1 septembrie 1939, invazia Germană a Poloniei a declanşat Al Doilea Război Mondial. Conform pactului Molotov-Ribbentrop, Polonia de răsărit urma să rămână în sfera de influenţă sovietică. Dat fiind acest fapt, Stalin a decis să intervină şi, la 17 septembrie, Armata Roşie a invadat Polonia. Germania şi Uniunea Sovietică au căzut de acord să modifice puţin sferele de influenţă şi Polonia a fost împărţită între aceste două state.

În 1941, Hitler a încălcat tratatul şi a invadat Uniunea Sovietică, în cadrul Operaţiunii Barbarossa. Stalin nu s-a aşteptat la aşa ceva, sau cel puţin nu s-a aşteptat să se producă o invazie atât de curând. Uniunea Sovietică nu era pregătită pentru a face faţă agresiunii. Până în ultima clipă, Stalin a căutat să evite orice pregătire evidentă de apărare care ar fi provocat atacul german, sperând să câştige timp pentru modernizarea şi întărirea forţelor armate. Chiar şi după ce atacul a început, Stalin nu părea capabil să accepte realitatea şi, după cum spun unii istorici, a fost prea uimit ca să reacţioneze, corespunzător, mai multe zile. O teorie controversată enunţată de Viktor Suvorov susţine că Stalin pregătea o invazie a Germaniei, neglijând, în acelaşi timp, pregătirile pentru războiul de apărare care au lăsat forţele sovietice vulnerabile în ciuda marii concentrări de oameni şi echipament din preajma graniţelor. Asemenea speculaţii sunt greu de susţinut, atâta vreme cât informaţiile despre armata sovietică pentru perioada 1939-1941 rămân clasificate, dar se ştie că sovieticii aveau avertizări detaliate făcute din timp de reţeaua întinsă de spioni externi (precum ce a lui Richard Sorge), în legătură cu intenţiile germane.

Iniţial, naziştii au avansat extrem de mult, ucigând şi luând prizonieri milioane de soldaţi sovietici. Executarea în perioada 1937-1938 a numeroşi generali experimentaţi ai Armatei Roşii a avut un efect devastator asupra capacităţii URSS-ului de a-şi organiza apărarea. Experţii lui Hitler se aşteptau la cel mult opt săptămâni de război.

Ca răspuns, la 6 noiembrie 1941, Stalin s-a adresat populaţiei sovietice pentru a doua oară pe durata celor 30 de ani de guvernare (prima dată a fost mai devreme, în acelaşi an, la 2 iulie). El a pretins că deşi 350.000 de militari ruşi fuseseră ucişi în timpul atacului german, agresorul ar fi pierdut 4,5 milioane de soldaţi (o cifră exagerată) iar victoria sovietică ar fi aproape. Armata Roşie a opus o rezistenţă înverşunată, dar, în primele faze ale războiului era ineficientă pe scară largă în faţa forţelor germane mai bine pregătite şi echipate. Până în cele din urmă, invadatorii au fost opriţi şi mai apoi respinşi din faţa Moscovei, în decembrie 1941. Stalin a colaborat, mai apoi, cu inteligentul mareşal sovietic Gheorghii Konstantinovici Jukov pentru victoria decisivă asupra germanilor în lupta pentru apărarea Stalingradului.

Nepriceperea lui Stalin în problemele de strategie este deseori amintită în legătură cu pierderile masive sovietice şi înfrângerile de la începutul războiului. (În autobiografia sa, Hruşciov pretindea ca Stalin încerca să ia decizii tactice folosind un glob terestru.) Trebuie spus însă că Stalin a ordonat mutarea rapidă a fabricilor la est de râul Volga, în afara razei de acţiune a aviaţiei germane, Luftwaffe. De aici, industria sovietică a susţinut Armata Roşie cu o eficienţă remarcabilă. În plus, Stalin şi-a dat seama că celelalte armate europene au fost complet dezintegrate când au trebuit să facă faţă naziştilor foarte eficienţi din punct de vedere militar şi de aceea şi-a supus armata atât tirului propagandistic şi patriotic-revoluţionar, cât şi unei terori copleşitoare.

Ordinul nr. 227 al lui Stalin din 27 iulie 1942 ilustrează lipsa de scrupule cu care el încerca să crească hotărârea în luptă a militarilor: toţi cei care se retrăgeau sau îşi părăseau poziţiile fără ordin erau împuşcaţi pe loc. Alte ordine priveau familiile celor care se predau, familii care deveneau ţinte ale terorii NKVD-ului. Bariere ale forţelor SMERŞ au fost în scurtă vreme puse în spatele liniilor întâi pentru a mitralia pe oricine încerca să se retragă. Militarii sovietici care s-au predat au fost aruncaţi în Gulag după ce au fost eliberaţi din lagărele de prizonieri.

În primele faze ale războiului, Armata Roşie în retragere a căutat să interzică inamicilor accesul la orice fel de resurse mai înainte ca germanii sa le poată lua în stăpânire, aplicând tactica pământului pârjolit şi a distrugerii infrastructrii. Din nefericire, aceste măsuri împreună cu abuzurile armatei germane au cauzat suferinţe şi o foamete de neînchipuit populaţiei civile rămase în spatele frontului.

Uniunea Sovietică a suportat greul luptelor şi a avut cele mai mari pierderi de militari şi de civili din Al Doilea Război Mondial. Aproximativ 7 milioane de soldaţi ai Armatei Roşii şi aproape 20 de milioane de civili au murit. Naziştii îi socoteau pe slavi "suboameni" şi de aceea aceştia din urmă au devenit o ţintă a genocidului etnic. Acest concept al inferiorităţii slave a fost, de asemenea, motivul care a făcut ca Hitler să nu accepte în armata germană până în 1944 (când războiul era practic pierdut de Germania), mulţi ruşi care doreau să lupte împotriva regimului stalinist. În Uniunea Sovietică, Al Doilea Război Mondial a lăsat un uriaş deficit de bărbaţi din generaţia celor care au luptat în conflict. Până în zilele noastre, Al Doilea Război Mondial,Marele Război pentru Apărarea Patriei, este viu în amintirile cetăţenilor din Rusia, Belarus şi din alte republici ale fostei URSS, iar ziua de 9 mai, Ziua Victoriei, este cea mai mare sărbătoare naţională în Rusia.

Foarte mulţi ruşi în vârstă sunt nostalgici stalinişti.

[modifică] Epoca postbelică

După Al Doilea Război Mondial, Armata Roşie a ocupat cea mai mare parte a teritoriului care fusese mai înainte stăpânit de ţările Axei: au fost zone de ocupaţie sovietice în Germania şi Austria iar Ungaria şi Polonia erau practic sub ocupaţie militară, deşi formal, mai târziu, erau ţări aliate. Guverne pro-sovietice au fost aduse la putere în România, Bulgaria şi